Când în urmă cu câteva zile un profesor mi-a dat ca temă realizarea propriei biografii, mi-am dat seama că nu m-am mai gândit la persoana mea de multă vreme. M-am obișnuit să mă afund în realitățile altora, încât nu practic nici măcar onanism cerebral. Pot să zic că am ajuns să nu mai citesc nimic dacă nu e relevant pentru ceea ce ar urma să scriu. Și nu scriu pentru mine. De fapt, nici măcar această autobiografie n-am scris-o pentru mine. Dar nici pentru voi. Singurul motiv pentru care o fac publică (pe blog) e ca să vă confirmați încă odată că mai moare și capra vecinului.
Sunt persoana care se semnează Cosmi Tcaciuc de fiecare dată când are ocazia să o facă. Poate că mi-aș trece numele pe toți pereții, dar apoi știu că ar trebui să însoțească și o poezie, iar eu nu mă pricep la așa ceva. Dar îmi place notorietatea. Dincolo de deficiențele mele artistice care mă țin departe de notorietate, tind să cred că e preferabil să ai o nomenclatură scurtă, cu atât mai mult cu cât e necesar un logoped pentru a-ți pronunța numele de origini incerte.
Despre mine…un eșec. Nici acum nu am aflat dacă mama l-a convins pe tata că eu ar trebui să exist sau invers. Cert e că sunt un copil bastard, care nu și-a văzut niciodată părinții împreună. M-am obișnuit să afirm acest lucru când mi se cer actele de divorț alor mei de parcă a te căsători e singura opțiune.
Mama nu a fost un personaj activ în copilăria mea, ca și tata de altfel. Pleca de acasă înainte să mă trezesc și ajungea cu mult timp după ce adormeam. Singurul mod în care îmi confirmam existența ei era unul olfactiv. Lăsa de fiecare dată în urma ei un amestec de parfum și fum de țigară. Am concluzionat că trebuie să am ceva nicotină în ADN, dar nu am produs niciodată dependentă.
Când aveam vreo 4 ani tata s-a mutat într-un bloc vecin. Spunea că vroia să mă vadă crescând, dar apoi am concluzionat că mai toate întâlnirile noastre erau întâmplătoare. Fie erau minuțios programate, tata fiindu-mi și dentist, ceea ce m-a lăsat pe mine cu mai mulți bani de bomboane și ulterioare carii.
Am avut foarte multă libertate în copilărie, atât de multă, încât nu știam ce să fac cu ea. Așa că n-am făcut nimic. Mi-am petrecut perioada aia citind mult și ascultând muzică, dar am refuzat mereu un prieten imaginar. Nu e o diferență prea mare între a avea un prieten imaginar și a lua halucinogene. Părinții începeau deja să mă privească suspicioși și nu le inspiram încredere. Se așteptau să fac alegeri bizare, iar undeva pe la 17 ani le-am trântit-o. Le-am zis că vreau să fac o facultate de film. Discuțiile care au urmat mi se par inutile acum tocmai pentru că nu mi-au influențat cu nimic procesele de gândire. Am renunțat de bună voie la această idee.
Ai mei au speculat la mine un potențial pentru eșec. Iar atunci când mi-am pierdut cele două job-uri și singurele pe care le-am avut de altfel, mi-au aruncat clișeul ,,ți-am zis eu…’’. Mamă spune că sunt arogantă și că trebuie să plătesc pentru așa ceva. Pierderea unui job e o formă de plată în opinia ei. Dar de ce a avea un job, chiar și atunci când te minimizează și te face să te simți umil, este considerat o performanță?
Am uitat să menționez că m-am născut și am copilărit aproape de combinatul de celuloză din Suceava. M-a indignat mirosul neplăcut al acestui monstruleț comunist, încât am scris despre el când am crescut mai mare. De fapt, înainte să scriu despre el, am urmat Facultatea de Chimie. Dar după 4 ani de Politehnică, mi-am dat seama că ar fi o ipocrizie să îmi continui studiile acolo cu un master, pentru că oricum nu-mi plac combinatele. Așa am ajuns să fac un master de jurnalism și tot zic ce ici pe colo că a fi un umanist tehnic nu e chiar un oximoron. Acum nu prea mai am de a face cu noxe chimice, cât cu noxe sociale.
Credeam candva că știu ce vreau să fac in viață, dar mi-am confirmat de prea multe ori că dau cu zarul. Politehnica ar fi trebuit să mă învețe să fiu rațională, dar jurnalismul mă transformă într-o ființă superstițioasă. Văd un potențial subiect, îmi iau reportofonul și ies în grabă din casă. Când ajung acolo, îmi dau seama că de fapt m-am alimentat cu impresii. Subiectul nu există. Uneori mă urăsc intuind că îmi manipulez interlocutorul pentru a fi de comun acord că există o problemă. Încep să cred că generez probleme doar ca să pot scrie despre ele. Caut statistici/numere pentru a mă convinge că există un fenomen.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu