Un preț

E costisitor să fii fericit. Trebuie să-ți plătești o bocitoare să plângă pentru tine.

Eterogen

Ești speriat să-mi mai spui ceva. Știi cum se întâmplă de fiecare dată. Eu sunt o sălbatică, care încearcă să te pună la perete de parcă ai fi prada ei. De asta nu reușim să ne apropiem unul de celălalt. Ne simțim ca într-un lanț trofic.

Mi-e greu să-ți mai spun ceva. Nu pot să-mi accept rolul pe care mi l-ai asumat.Nu mai vreau să te demontez.Suntem ca două sarcini electrostatice negative, dar mie nu-mi place să vorbesc despre compatibilitate. Uneori am impresia că nu mai e nimeni la celălalt capăt al firului. Mă panichez. Închid telefonul și vin spre tine. Acum că te am în fața mea, ai vrea să-mi zici chestii drăguțe, dar renunți sau preferi să mi le zici în rusă sau japoneză sau sanscrită ca să nu le înțeleg. Poate că nu merit să le aud.

Mă găsești drăgălașă, deși mai vorbesc urât și fac lucruri imprevizibile. Te mai și lovesc uneori, dar îți spun de fiecare dată că a fost accidental, iar tu mă crezi sau așa vrei...

Îmi urmărești reacțiile, expresivitatea. Nu știi să te mai uiți în fața ta când mergi pe stradă. Și concertul de aseară l-ai ratat pentru că te uitai spre mine. Vrei în mod constant feedback, certitudini. Ți-e frică să mă plictisești. Eu, însă, mă plictisesc de frica ta.

Mă urăsc pentru momentele în care te determin să alegi să taci sau în care te conving să bifezi varianta mea. Mă entuziasmez când te pregătești să-mi explici ceva. Știi că am să te bombardez cu întrebări, dar ești dispus. Poate că îți place să te agasez.

Ți-e frică că-ți pierzi vremea cu un copil și totuși mi-ai cumpărat o trotinetă.
Ești ursuz, supărat pe mine, dar încerci să îmi zâmbești. Îmi zici că ai vrea să îți zâmbesc și eu, dar de fiecare dată când o fac, pretinzi că disimulez. Poate că nu știi când zâmbesc. Îți zâmbesc poate când dormi.

Uneori intuiesc că se va termina înainte să pricep ce se întâmplă. Și atunci încep să perorez. Tu nu mă înțelegi, iar eu nu știu să-ți răspund la întrebări. Îmi dau seama că gândeam cu voce tare. Acum mi-e greu sa schimb subiectul.

Gol

După 1 an de zile în care ți-ai asumat o vinovăție, în momentul în care ți se cere iertare, nu poți să te simți decât de parcă ți s-a luat ceva - culpabilitatea.

Uneori, cel mai frumos lucru pe care îl poți face pentru cineva este să-l lași să se simtă vinovat.

Accident

Pe trecerea de pietoni pe care o traversez zilnic a avut loc un accident. Mașina pe care scrie ''siguranta și confort'' lovise astăzi ''o fată'', după cum făceau martorii referire la victimă. Când am ajuns eu în dreptul trecerii, victima nu mai era la față locului. O luase deja ambulanța. Prezentă, în schimb, mai era mașina poliției cu parbrizul spart, alături de alte câteva zeci de vehicule blocate în trafic din cauza accidentului. Eu, la rândul meu, stagnam în trafic, oscilând între a traversa pe aceeași trecere de pietoni sau a rămâne pe loc pentru a vedea cum poliția arestează poliția. Am traversat.

La vreo 100 m distanță de locul accidentului, doi comercianți de lucruri personale (și posibile) vorbeau despre același accident ori, cel puțin, ei așa credeau. În trecere însă, eu am auzit altă versiune: o ambulanță a dat peste un individ. Nu m-a suprins această degradare a informației. Știam că prin relatări succesive se pierd din ce în ce mai multe detalii, dacă nu chiar substanța. Constatam empiric apariția unui zvon.

Avort

Medicul de familie nu îți va efectua niciodată avortul. El vrea ca tu să ai o familie cât mai mare.

Inutil

Când învățam în facultate să proiectez sisteme gândite a funcționa pe baza celor mai bune tehnici aplicabile pentru mediu, mi-am dat seama că este inutil să am astfel de preocupări. Legislația este flexibilă intereselor marilor corporații, consumul în masă/profiturile gigant fiind prioritare problemelor de mediu. Ecologia și economia nu pot coexista.

Autoritățile responsabile de protecția mediului fac psihoterapie cu cetățenii damnați. Dau sfaturi, empatizeaza cu ei și îi consolează cu perspectiva optimistă că firmele cu activități poluatoare vor falimenta. Nimeni nu îți mai oferă soluții, însă toți sunt generoși în a-ți oferi speranță nelimitat.

Într-o societate în care orice competență e coruptibilă, ce importanță mai are să fii competent?

+

Am 23 de ani și mă confrunt cu o afecțiune adolescentină (scolioză), dar care, mai mult sau mai puțin ironic, mă face să mă simt îmbătrânită prematur.

Intuiesc că nu sunt bine poziționată în timp și pe scaun.

Motivație la comandă

După aproape o lună de studii de masterat, îmi recitesc eseul motivațional pe baza căruia am reușit să întru la această formă de învățământ. Am avut fix două pagini, 5007 caractere (5000 caractere solicitate). Oscilez între a mă panica că mă motivez la comandă sau a mă gratula că sunt capabilă să o fac.

Motivația nu poate fi o performanță personală, cât prilejul altora pentru a te exploata.

A fi sociabil

A fi sociabil nu înseamnă a fi capabil să cunoști oameni, ci a fi capabil să-i reîntâlnești.

Negare

Au apărut la un moment dat niște nihiliști care au zis ''NU!'' la orice, mai puțin la nihilism.

Poporul i-a crezut posedați de diavol. Era împotriva naturii umane să te razvratesti. Nihiliști erau, așadar, inumani și diabolici.

Cu timpul însă, poporul s-a simtit empatizat. Ba chiar le plăcea acest ''NU!'', deși ei nu aveau niciodată curajul să-l pronunțe.

Prin urmare, nihiliști erau acum oameni, ''oameni buni'', pentru că ei aveau curajul să pronunțe acel ''NU!''. Animați de negarea lor vehementă, poporul a început să-i confunde cu liderii. Dar ei nu aveau să se bage niciodată în treburile țării. Astfel, poporul se simțea mințit.

Așa că au vrut să-i facă să plătească pentru acest ''vandalism''. I-au acuzat de un delir de competență și demagogie.

Și astăzi nihilistul este confundat cu liderul. Poporul încă nu a înțeles că nihilistul vrea să se conducă, nu vrea să conducă.

Imaginație culinară

Într-o țară muritoare de foame, emisiunile culinare ar avea cea mai mare audiență. E la fel de umanitar să le hrănești imaginația.

Nebun și nebunie

De abia în 1990 homosexualitatea era eliminată de pe lista bolilor mentale de către Organizația Internațională a Sănătății.

Un individ care consideră că Satana este o ființă adevărată nu a fost niciodată considerat nebun, ci chiar un apărător al binelui.

De un homosexual nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată frică, însă de un așa-zis creștin întotdeauna mă voi feri. Nu am nicio certitudine că într-un moment de profundă iluminare creștinească nu mă va confunda cu Satana.

Economie echilibrată

România e o țara cu o economie echilibrată, în care numărul șomerilor este egal cu necesarul de voluntari.

Misogin

Prima femeie care ...

a pilotat un avion

a purtat pantaloni

și-a tăiat părul scurt

a jucat fotbal

a devenit președinte

Adulând femeia de fiecare dată când reușește să facă toate lucrurile banale pe care le face un bărbat, feminismul nu e decât cea mai misogină mișcare socială.

Cea mai eficientă tortură

Într-o societate în care iubirea cu forța nu se poate, exceptând brand-urile, cea mai eficientă tortură nu poate fi decât o altă născocire a capitalismului.

Să zicem Nike, Adidas sau Puma. Lumea tresare doar când le vede logo-ul, pentru că s-au învățat să-l asocieze cu bunul gust și calitatea. Să zicem că aceleași mari brand-uri lansează pe piață în limited edition cei mai incomozi papuci, dar la cele mai mici prețuri posibile.

Evident, promoția va genera fiasco. Consumatorii-de-nimic se vor grăbi să-i achiziționeze, fără a anticipa intenția torționară.

După o zi, ai o masă generoasă de oameni chinuiți. Mai amuzant va fi efectul de sindrom Stockholm. Așa că îi vor purta și următoarea zi cu argumentul că sunt totuși creați de cei mai buni. Ba chiar, ar fi capabili să pună la îndoială propria constituție a piciorului, decât credibilitatea brand-ului.

În realitate însă, capitalismul intenționează să ofere doar comoditate, mizând pe minți comode.

Natalitate

Deși populația globului a fost mereu în creștere, ni s-a tot inoculat că trebuie să ne reproducem cât mai mult cu putință. Orice cuplu care nu concepe măcar nu copil, nu-și confirmă validitatea în fața societății.

Agricultura nu mai face față necesarului de hrană. Ne intoxicăm producând îngrășăminte în masă. În schimb, toate instituțiile sunt preocupate să motiveze tinerele cupluri să facă în continuare copii.

Suntem 7 miliarde în prezent, fapt la care se adaugă și fenomenul migrațiilor. Astfel, avem zone suprapopulate și zone complet izolate.

Pentru mine e ușor obositor. Eu nu vă vreau, voi nu mă vreți.

Nu știu în ce măsură mai sunt capabilă să-l judec pe individul care astăzi se împingea agresiv în oamenii din metrou.

Academia de umilință

Părinții mei sunt foarte didactici cu mine. În ultimul timp, îmi predau la zi studii de umilință cu argumentul ''trebuie să înveți să fii mai umila''. Deși am cei mai buni profesori, sunt o elevă slabă.

Eu nu cred că mi-aș învăța copiii să fie umili. Eu i-aș învăța să moară de foame.

*imi cer scuze pentru titlul pleonastic

Taxa de protecție

''Taxa de protecție'' este sintagma pe care încerc să o demontez. În mentalul colectiv, sintagma face referire la sumă de bani pe care asupritorul o pretinde din partea victimei tocmai pentru a nu fi victima sa. Aici intervine și paradoxul: cum poți să mă protejezi de propria ta persoană? Asta ar presupune că un individ e independent de propria sa voință (imposibil). Nu poți să mă protejezi decât de ceea ce este exterior ție.

Propun o rectificare: ''taxa de lăsat în pace''.

Despre libidou

Cu un astfel de titlu, cu siguranță deja te-am determinat să te așezi mai comod pe scaun. Nu degeaba titrarea a dobândit statut de știință.

Dispoziția mea freudiană din această seară se datorează unui articol din care am aflat că bărbații se excită când văd femei pe tocuri. Așa că fetelor, 12 cm cel puțin și sigur vine ''the boner patrol'' (patrula de erecție)! Ar fi totuși ironic ca tocurile voastre să fie mai mari decât ''compensatia''...Dar apoi e inutil să te plângi din moment ce Gucci nu face și mădulare.

Mi s-a părut mai puțin amuzantă informația, cât mi s-a părut justificarea. Aparent, bărbații se simt stimulați știind că femeia e chinuită de pantofii pe care-i poartă, iar femeile nu au făcut un secret din tortura pantofilor cu toc. Recunosc ca am subestimat efectul afrodisiac al pansamentelor din zona picioarelor.

Prin urmare, am să concluzionez că un cuplu fericit e cel în care femeia nu e lipsită de violență domestică. Ba chiar o primește regulat, menținând astfel focul pasiunii.

*nu vă recomand să luați acest text în serios

Incompatibilitate

Nu e nimic mai trist la un cuplu decât incompatibilitatea: el scatofil, ea constipată.

Ultima înghețată

De ceva timp nu mai este coadă la înghețată. Azi în fața mea era doar un bătrân, ținând în mână un casetofon din care răsuna ''varaaaaaaaaa asta am să mă indragostesc'' . La vreo 20 m distanță, două adolescente dansau pe melodia optimistă ce se auzea din casetofonul bătrânului. Vremea de afară, însă, sugera că ar fi deja cam târziu pentru o îndrăgostire de o vară.

În timp ce vânzătoarea, stimulată și ea emoțional de mesajul piesei, iniția o discuție cu bătrânul pe tema iubirii, eu mă întrebam dacă ar fi indicat să-mi mai cumpăr înghețată. Dârdâiam de frig cu tricoul de vară pe mine, dar apoi, mi-am zis că s-ar putea să fie ultima înghețată.

Recunosc că am omis să menționez că mă aflu în nordul țării, dar toamna de aici pleacă.

* unul din acele posturi banale care semnalează melancolic că a venit toamna, plecând, în acest caz, de la ideea că nu consumi înghețată decât vara

Cel mai mare paradox

Constituția - cel mai mare paradox. Îți conferă dreptul la liberă exprimare, iar apoi te acuză de infracțiunea de insultă.

Timp

În congelator nu există timp.

Acasă

Mă întristează ostilitatea București-ului noaptea...De fapt, București e un oraș cu program nonstop.

Probabil nu pricep de ce mă aflu aici.

Fascism

autoritate fascistă: Mussolini are întotdeauna dreptate.

D-zeu e mai fascist decât Mussolini.

Parcul de eoliene

Parcul de eoliene e locul în care m-am rătăcit ultima oară, deși nu mi se întâmplă să mă rătăcesc. Este genul ăla de întâmplare amuzantă pe care ai să ți-o amintești mereu, dar reproducandu-o de fiecare dată tot mai eronat, pentru că trecerea timpului e mereu în detrimentul memoriei.

Acum câteva zile în urmă, împreună cu un bun prieten, am plecat spre Dobrogea, în ideea de a filma dinamică naturii. Mai exact era ideea lui, pelicula lui. Eu eram acolo pentru că dispun de mult timp liber, dar și pentru că (mai mult sau mai puțin ironic) postam ca ''motor secvential'', ceea ce presupunea manevrarea manetei ce permitea înaintarea peliculei la intervale de 5 secunde. A fost dezamăgitor pentru mine să aflu că 20 de minute de mișcat maneta se vor concretiza în 6 secunde de film, dar m-am consolat ulterior cu ceva bună-dispoziție.

Am decis să ne prindă finalul zilei filmând eolienele dobrogene - probabil cele mai sugestive elemente privind dinamica naturii. După ce am așteptat să apună soarele pe pelicula unatc-ista, ne-am urcat în mașina închiriată (și chinuită) și am început să parcurgem drumurile improvizate în lanurile de porumb, printre eoliene, a căror înălțime depășea nivelul a trei blocuri suprapuse. Afară deja se întunecase, iar noi credeam că știam drumul înapoi către satul din care am venit.

După mai multe încercări de a ajunge pe o stradă relativ circulabila, ne-am dat seamă că nu și am început să vedem în parcul de eoliene o formă mai actualizată de labirint. Toate drumurile pe care le încercam se dovedeau un alt ''dead end'' și prin urmare, nu duceau decât la o altă eoliană.

Amuzamentul care ne încerca fugărind vulpile din jur cu ocolurile noastre, cât și faptul că Mihai semnaliza din reflex, nu ne-au lăsat să ne panicăm. Singura problemă era cea legată de benzină. Mai aveam puțin și ne-ar fi plăcut să ajungem cu ea la o destinație, și nu să o folosim pt a ne plimba la miezul nopții în lanul de porumb. Așa că în mașină se râdea, nu se plângea, iar eu mă amuzăm teribil pentru că Mihai semnaliza la stânga/dreapta în mijlocul a nicăieri, deși în oraș nu prea are obiceiul acesta.

După vreo jumătate de oră de încercat diferite drumuri (unele mai proaste ca altele), ghidați de tot felul de lumini ce se vedeau în depărtare, ne întâlnim cu utilajul/mașina care culege recolta. Deși mașinuța arată ca un monstruleț în peisajul nocturn din parcul de eoliene, cred că și șoferul ei s-a speriat dând de noi pe acolo. Ne-am gândit că cea mai bună soluție ar fi să urmărim mașina utilaj. Astfel, în loc să ne găsim în sat, ne-am trezit în depozitul de recolte. În fața noastră alte utilaje mașină încercând să parcheze, direcționate de portarii depozitului și apoi, în spatele lor...noi...mici și rătăciți...cu o Dacie. Muncitorii, văzându-ne, își dădeau coate reciproc, atenționând unul pe altul de prezența noastră inoportună în depozit. S-au apropiat apoi de mașina noastră și ne-au întrebat cu ce ne-am abătut pe acolo. Le-am spus că avem nevoie de ajutor, pentru că ne-am rătăcit și vrem să ne îndreptăm spre Constanța. ''Aoleu, dar v-ați rătăcit cam rău de tot'' .

Probabilitate

În acest moment se poate întâmpla orice.

În acest moment se poate întâmpla orice.

În acest moment se poate întâmpla orice.

În acest moment se poate întâmpla orice.

.

.

.

Probabilitate - un număr între 0 și 1, despre care nu mai știm absolut nimic tocmai pentru că în acest moment se poate întâmpla orice.

A conflict of interests

''a plastic surgeon who gave your tits and then judges the wet t-shirt contest that you're a finalist in''

Nevoi

Pe ușa de la intrare scria ''Doctor''. Asta îi reamintea că este bolnav.

23

În ultimul timp, am fost oareșce personală pe acest blog. Așa că nu văd de ce nu aș continua cu destăinuirile.

Trăiesc o criză de vârstă și în paralel (circumstanțial, generativ) și o criză existențială.

''O criză de vârstă la 23 de ani?!'' Cred că asta ar fi reacția generică a cititorului, dar, sincer, mă panichez. Nu știu...în ultimele săptămâni pierd timp încercând să dezvolt strategii pentru a câștiga timp.

Mă panichez că nu am să reușesc să fac multe când poate, de fapt, nu-mi propun nimic. Pendulez între sentimentul că nu mai are rost să vreau nimic și sentimentul că vreau prea puțin. Viața e prea imprevizibilă pentru a nu fi trăită, dar e mult prea trist să o trăiești îmbătrânind.

Nu pot să-mi dau seama dacă mi-ar confirma validitatea timpului pierdut să mai fac un pas sau să rămân pe loc. Mă trezesc stând pe o bancă, în ploaie într-un parc gol și mă întreb dacă-mi pierd vremea. Dacă sunt singură persoană în parc pentru că ceilalți fac ceva util în momentul ăla sau pentru că ceilalți se ascund de ploaie.

Și calculez - calculez că acum doi ani aveam 21, iar acum 5 ani aveam 18 și tot așa, la fel cum intuiesc că peste câțiva ani îmi voi calcula vârstă în acest punct și că nu-mi voi putea aminti de ce făceam exact în acest moment sau nu-mi voi putea explica criză actuală. Astfel, în mod stupid sau nu, viața va fi un lung ciclu de crize existențiale.

Îmi amintesc de persoane care au venit și au plecat. Îmi amintesc că eu am venit și am plecat.

Mă uit și în oglindă și-mi amintesc și de parametrii personali: 1.73 m și vreo 56 kg (amuzant cum înălțimea oscilează în funcție de freză, iar greutatea în funcție de gradul de ocupare al WC-ului). Apoi îmi amintesc viitorul (îți poți aminti și viitorul, nu doar trecutul): voi crește în greutate, voi scădea în înălțime. Îmi privesc și dinții, care se degradează cu fiecare masă și îmi amintesc și de periuța mea de dinți, pe care nu trebuie să uit să o schimb la intervale de timp. La un moment dat, voi schimba și dinții.

Îmi amintesc și de lift și știu că într-o zi nu voi mai putea să-l evit. Așa că-mi voi face o religie din a crede în tehnologie, a crede în D-zeu, a crede în bunele intenții a celor mai tineri și tot așa. E tot ce voi mai avea când din toate părțile corpului mă va durea, iar ce nu mă va mai durea, sigur nu va mai funcționa.

Îmi vine greu să o văd pe mama odată la 2-3 luni pentru că o văd de fiecare data mai îmbătrânită și doare. Cel mai greu îmi este să-i văd mâinile. Evit să i le văd. Mâinile trădează trecerea timpului.

Sunt în impas. Nu știu cu ce să mă mai mint. E puțin prea mult adevăr pentru gustul meu zilele astea. Aș vrea să fiu de fapt cu capul în nori, dar sunt cu capul sub pământ.

Ecologie

Birocrația taie copacii.

Misionara iubirii

Am vrut sa mananc o supa, ceea ce ar fi fost suficient pentru a-mi putea continua ulterior dizertatia. Imi vine greu sa fiu functionala cand am stomacul gol. Dupa cum obisnuiesc deja de cateva saptamani sa procedez cand imi este foame si constat ca nu gasesc nimic comestibil in frigider, ma incalt si merg spre acelasi loc al carui meniu il cunosc deja.

Prin urmare, trebuia sa fie la fel de banal ca de obicei, ceea ce a si fost, cu exceptia faptului ca am dat la metrou de o tanti care plangea/radea la telefon ca fiicasa s-a maritat cu un italian, de cativa turisti care uneori isi vorbeau, uneori isi faceau semne si de ''Misionara iubirii''.

Cea din urma isi facuse aparitia aproape de masa mea, incercand sa convinga un turc care nu intelegea romana, sa-i cumpere ceva de mancare. Il convinge si la final, isi incearca propriile cunostinte in engleza. Asa ca, am auzit-o spunandu-i ''soul for mother fucker''. Turcul cu pricina n-a priceput ce a vrut sa zica (ca si mine de altfel). Apoi s-a asezat la masa de alaturi. Dupa vreo doua minute, timp in care am auzit-o literalmente ingerandu-si mancarea, ma intreaba daca eu sunt romanca. Pentru ca nu mai vroiam sa aud inca odata ''soul for mother fucker'', i-am confirmat ca da. Astfel, incepe sa-mi spuna cum nu i se pare ok ca oamenii nu pot manca din cauza faptului ca nu au un partener de viata, iar spunand asta, imi indica masa din spate pe care era lasata o friptura intreaga neatinsa. Se da apoi ca exemplu, mentionand ca ea poate manca toata cantitatea din farfurie pt ca are multi ''iubiti care o iubesc''. Individa nu era chiar fiinta care sa inspire cuiva iubire, cat compasiune, dar poate ca in peticul ei de lume traia cu frenezia ca este hiperiubita, iar eu gaseam inofensiva frenezia ei, cu atat mai mult cu cat o ajuta sa-si termine mancarea din farfurie.

Continua sa-mi explice cum organele nu pot functiona corespunzator cand nu esti iubit, iar medicatia nu poate ajuta in cazul asta si-mi spunea toate astea aratand spre zona stomacului.
Facand abstractie de plauzibilul ei grad de ''nebunie'' (eu nu stiu ce este nebunia), individa avea relativ dreptate, doar ca problema nu se situa, anatomic vorbind, in zona stomacului, cat in zona glandei tiroide, care, dupa cum stiti sau nu, se afla in regiunea gatului. Frica (stare psihologica) determina o umflare a glandei tiroide, fapt care face dificila ingerarea. Astfel ti-e usor sa renunti la o farfurie plina cu mancare din moment ce oricum nu o poti consuma. Frica la randul ei are propriile cauze. A nu fi iubit intr- o lume care pare atat de mare uneori, poate induce frica. Prin urmare, cei care experimenteaza stari negative de oaresce intensitate, ajung sa piarda in greutate intr-un interval scurt de timp.

I-am inteles premiza, doar ca ea continua sa peroreze, dandu-mi responsabilitatea de a rezolva aceasta problema globala prin intermediul internetului. Misionara numea la randul ei un misionar. Nu pricepeam ce pretindea din partea mea sa fac. Probabil i s-a spus ca internetul e un fel de D-zeu. Era relativ insistenta, intrebandu-ma repetitiv ''Ái inteles?'' si ma agasa. Asa ca m-am sculat de la masa si am plecat, alaturandu-ma celor neiubiti, intrucat mi-am lasat acolo supa neterminata.

Banal tehnic

Recent mi-am încheiat conturile cu Universitatea Politehnică, și la propriu și la figurat, având în vedere că am virat literalmente bani în contul facultății pentru a-mi obține drepturile, iar facultatea a virat la rândul ei bani în contul meu de student în vederea recompensării mele de pe urmă beneficierii drepturilor anterioare/ulterioare. Cred că asta face învățământul superior o formă de prostituție taxabilă.

După 4 ani de xeroxat cărți tehnice, nu pot să trag nicio concluzie. Nici nu am reușit să pricep de ce se folosește cuvântul ''banal'' într-o carte de profil tehnic, decât dacă e importantă starea de spirit a studentului sau chiar vrei să faci ''literatura de specialitate''. Așa că mă amuzam când studiam un model matematic, iar la final, rezultatul se anunța că fiind banal și urma o ecuație lungă.

''Banal'' e un criteriu subiectiv. Cum poți fi subiectiv vizavi de un rezultat matematic? E ca și cum ai spune că e banal că 1+1=2.

Reputație

''Nu-mi păsa de reputația mea''

Dar de anonimatul tău îți pasă?

Despre frumusețe

R: ''Cred că ești un om frumos''

C: ''Eu cred că ești un om subiectiv''

Despre cum m-am prostituat

In mentalul colectiv, cuvantul ''prostitutie'' e in general asociat cu activitati ce implica folosirea organelor genitale. Din cate imi amintesc, eu nu mi-am pus niciodata la bataie partile intime in schimbul unor foloase, insa mi-am pus azi la bataie imaginea prin asocierea acesteia cu preocupari pe care inca nu le aprob. M-am angajat pentru 4 ore la un task simplu, care nu ma solicita decat ca prezenta si imi acoperea o suma de bani echivalenta unei restante de examen. Astfel, alaturi de cateva cupluri reale, trebuia si eu sa pretind ca stau la o masa cu ceea ce ar constitui teoretic un partener de viata. Conceptul s-ar numi ''cina romantica'' si reprezenta deznodamantul unei experiente organizate de o companie de bere in care niste baieti buni/rai sunt trimisi de iubitele lor sa-si ispaseasca timp de o zi ''pacatele'' comise vizavi de ele. N-am priceput de ce s-ar simti o femeia razbunata punandu-si barbatul sa faca ceea ce face ea in mod obisnuit (calcat, gatit). Ba din contra, inoculeaza si mai mult in mintea barbatului specificul femeiesc al acestor activitati. Astfel, ma trezesc la toaleta restaurantului cu pricina cu o blonda care mi se confeseaza ca prietenul ei a gresit fata de ea pentru ca i-a uitat ziua de nastere. Cred ca ar fi fost futil sa-i spun ca zilele de nastere n-ar trebui sa fie un moment de bucurie, intrucat ele certifica imbatranirea.

Nu stiam initial ca voi fi necesara acolo vreo 4 ore. Fusesem informata ca cina va fi pe bune, iar partenerul va fi la fel de fictiv ca mine.Intuiam ca va dura maxim doua ore.Va spun ulterior in ce s-au concretizat ultimele doua ore (nu va folositi imaginatia). Individul cu care am fost asociata era profesor de filozofie la un liceu si primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost sa-l intreb daca face filozofie cu manual. Imi vine greu sa asociez filozofia cu folosirea unui manual. (Pentru a creea aparenta unui cuplu, era necesar sa socializam la masa). Mi-a spus ca incearca sa vorbeasca liber cu elevii si sa-i provoace. Parea o persoana interesanta, dar dupa prima jumatate de ora, deja ma plictisea interactiunea. Se dovedea un tip banal, care, pentru un filozof, avea repere denaturate cu privire la multe aspecte. Astfel, considera ca sinucigasul este de fapt individul pesimist, care nu si-a gasit sensul vietii. In reperele mele, sinucigasul nu mai este oricum interesat de sensul vietii si detine multa constiinta de sine. Am intuit ca e un profesor chinuit. Si totusi, privind demografic in jurul meu, cred ca era inca cea mai oke persoana de acolo.
Mi se parea penibila ideea de cina romantica. Ma enerva lumanarea de pe masa si florile moarte din jur. Nu vad cum poate cineva sa asocieze romantismul cu asa ceva, care pare atat de planuit: fata de masa atent calcata, paharele si tacamurile puse dupa o anumita conventie, muzica stanjenitoate. Asta numiti voi romantism? Pentru mine romantism inseamna un rucsac pregatit in graba, un bilet de tren si multa inconstienta. Prin urmare,sunt sigura ca fost prima si ultima mea cina ''romantica'', chiar daca partenerul a fost fictiv.

Din pacate, plictiseala + stanjeneala ma faceau usor nepoliticoasa. Vazand ca nu sunt in tema,tipul incearca sa-mi povesteasca ce a facut pe parcursul zilei dubioase, insa il intrerup: ''nu vreau sa fiu naspa, dar sincer nu ma intereseaza''. Imi constata lipsa de entuziasm si sincera ii confirm ca ma lasa rece ce se intampla in jurul meu si ca astept doar sa servesc cina si sa plec ulterior acasa. Din nou, stiu ca nu sunt cea mai simpatica persoana cand ma plictisesc, asa ca ma vad intrebata de vreo doua ori daca fumez. Se pare ca eram oarecum agitata/distrasa si paream de parca mi-as aprinde in orice moment o tigara. Desi nu fumez, probabil ca as fi avut nevoie de o tigara atunci. Ma uitam destul de des la ceas, mancam din doua farfurii in acelasi timp si individul de la masa mea, facea semiotica pe comportamentul meu. E destul de amuzant cand esti plictisit, iar persoana care te plictiseste sa incerce sa te descifreze si sa dea valori exponentiale unor gesturi care nu inseamna nimic. Singurul lucru care-l facea suportabil, era obiceiul sau de a se uita pe deasupra ochelarilor, un gest ilar, dar care imi amintea de cineva drag pe care n-am mai vazut de multa vreme. Gasesc interesant cum ramanem tributari unor amintiri placute, care reusesc sa ne ''salveze'' uneori.

Trecusera doua ore si in sala se anunta ca baietii vor avea o surpriza. Din pacate, asteptam si eu la randul meu o supriza: sa plec acasa. Atunci am aflat ca de fapt voi fi acolo inca doua ore. Pentru ca traim in tara consumatorilor de bere si fotbal, supriza companiei de bere consta in proiectia nu-stiu-carui meci de fotbal care avea loc in seara cu pricina. Personal,cand aud fotbal, ma gandesc la 11 spermatozoizi care merg spre un ovul. Deci nu! Am zis ca e prea mult pentru mine, asa ca am mers la toaleta pentru un moment de respiro si reflectie. Acolo iar m-am intalnit cu blonda, care de data asta mi se plangea de faptul ca trebuie sa se uite la meci alaturi de iubitul ei. Curioasa ca un sociolog de felul meu, o rog sa-mi dezvolte si imi povesteste cum ea iese cu fetele de fiecare data cand e meci si ca a inteles ca pentru iubitul ei fotbalul e ceva de la care nu se poate lipsi. In momentul ala, simteam nevoie sa multumesc cuiva ca nu sunt eu blonda din baie. Inca nu ma simt in stare sa dezvolt afinitati pentru consumatorii de seminte, bere si meci.
Revin la masa, imi iau geanta si ma scuz vizavi de ''partenerul'' meu, care pare sa se simte si el confuz de momentul meciului, dar tine totusi sa ne mai vedem. No, thanks!

Constienta totusi de responsabilitatea pe care mi-am asumat, am decis sa nu plec decat pana in sala alaturata si mi-am deschis o carte. Faptul ca m-am invatat sa am mereu o carte la mine, cat si momentele in care ma gasesc citind cartea cu pricina, imi confirma de fiecare data ca traiesc intr-o societate in care nu m-am integrat. Am invatat si sa fac abstractie de ce se intampla in jurul meu. Asa ca am citit printre interjectii de tipul ''huo'', ''ura'', care ma faceau sa ma intreb daca cuplurile reale de acolo ar trebui sa se reproduca vreodata.

La un moment dat, am fost anuntata ca meciul s-a terminat. Am revenit in sala, unde cuplul castigator era premiat cu o excursie (practic, asta era miza barbatilor) si pe ''partenerul'' meu l-am mai vazut doar fugitiv, dar am ramas in coltul meu. Nu mi s-a mai parut necesar rolul meu fictiv de ''partenera''.

Sistemul digestiv românesc

Mai ieri muritor de foame, azi românul cumpără cu nesimțire cozonac (''Daca n-au pâine, să mănânce cozonac'' recomanda o regină cândva unor înfometați) . Hypermarket-uri pline de oameni, a căror agitație par a semnala o altă apocalipsă (printre multe altele preconizate până acum), te fac să te simți banal pentru că tu ai intrat azi să cumperi doar o pâine.

Îmi plac sărbătorile la români pentru că sunt ca un paradox, aceștia cheltuind aparent mai mulți bani decât dețin. Românul cumpără mâncare de parcă nu a mai mâncat niciodată până acum. Sistemul sau digestiv depășește logica mea în aceste zile. Nu mănânci mai mult de 100 g de mezel pe săptămână, dar ai cumpărat un miel pentru un interval de 3 zile. Astfel, constat, că și de Crăciun, că românul este de fapt porcul, el îngrășând literalmente porcul, pentru a deveni el ulterior un alt porc (din categoria ''esti ceea ce mănânci'').

Așa că, rafturi goale la finalul zilei și corporații mulțumite că românul e instant gurmand. Și atunci, cât de ironic ar mai fi că, Coca Cola l-a creat pe Moș Crăciun?

Nanoamintiri

''Cum poti sa te apropii atat de mult de o persoana si sa o lasi sa se bage atat de adanc in sufletul tau? Sa o duci in locuri indepartate si sa o lasi sa hoinareasca in voie si sa exploreze fiecare crapatura minuscula si goala pana nu mai ramane nimic de descoperit, iar tu esti complet consumat si vulnerabil. Si apoi, intr-o zi sunteti doar niste straini. Tot trecutul asta si intimitatea care v-au legat mai zabovesc inca acolo agatate de un fir fragil al amintirilor''

Blandete

''Sa reducem infractionalitatea violenta''?

Bine. Promit in fata legii sa fiu un infractor bland.

Invatamant superior in inferioritate

N-am sa neg faptul ca-mi plac oximoroanele. Ba din contra, mi se par cele mai sugestive forme de a vorbi figurativ.
Universitatile din Romania se confrunta cu o problema destul de mare: inferioritatea fata de invatamantul superior de afara. Practic, Romania ar ramane corigenta la toate capitolele, dar insist pe o particularizare, cea a invatamantului in facultati.

Vreau sa evit cliseul ''profesorii sunt slabi'', desi uneori nu stiu daca trebuie sa le pun la indoiala inteligenta sau capacitatile didactice, dar cred ca ambele disfunctionalitati merg mana in mana. Nu vreau insa sa evit subiectul legat de proasta dotare a multor universitati. Oare cat de important o fi, de exemplu, in inginerie, sa ai acces ca student la un laboratot dotat cu minimul necesar? As zice ca deloc important din moment ce ingineria e oricum o filosofie a tehnicii si nicidecum o ramura cu aplicabilitate practica.

Universitatea Politehnica Bucuresti serveste pe paine o groaza de bani din achitarea restantelor. Si atunci, nu ar trebui sa ne miram cand Politehnica isi incalca propriul regulament, tarand aproape si cel mai imposibil student pana in ultimul an. Poate ca al tau coleg cu 20 de restante nu tine pasul cu tine, dar e o miza sigura pentru bugetul Universitatii si de aceea, nu ar trebui sa-i trantesti cu emfaza in fiecare an ipoteza ca nu va ramane in facultate. Financiar vorbind, el e mai rentabil decat tine (cel putin atat timp cat tu insisti sa fii mai responsabil). La nivel de functionalitate, e totusi o piesa proasta, dar traim intr-o lume guvernata de finante.

Prin urmare, ce are Politehnica mai bun e numarul mare de studenti restantieri. Direct proportional, asta ar insemna si un buget mai mare, dar in Politehnica se intampla ceea ce poarta numele de ''distilare''. Banii cu pricina par a se volatiza odata virati in contul Universitatii.
Asa ca laboratoarele nu doar ca nu au aparatura necesara de cele mai multe ori, dar nici nu indeplinesc conditiile igienico-sanitare.

Astazi, eu si inca 3 colegi am stat aproximativ 3 ore in laborator doar asteptand sa ne incepem lucrarea practica. Eram doua grupe pe un singur spectrofotometru (aparat ce masoara absorbanta unei solutii la diferite lungimi de unda) si a fost necesar ca una din grupe sa astepte ca cealalta sa finalizeze. Dupa o ora de interactiune mai mult sau mai putin sociala,plus alte activitati de trecere a timpului, te ia anxietatea (pana aici, comparam facultatea cu CFR-ul doar la nivel de toaleta). Dupa inca vreo doua ore, ''tragedie'' - se strica spectrofotometrul. Se incearca ''resurectia'', dar inutil.

Rezumand,dupa aproape 3 ore, plec din laborator fara ca macar sa-mi fi inceput lucrarea. Plec cu senzatia ca am asistat de fapt la un laborator de sociologie.

Inertie

jvhglkj;cgfdyglkbkfj';kpfgk;bjvsblfgh;idfsfcvgtvbbnb...

Capdelemn

''Íntr-o dimineata obisnuita, Capdelemn se trezeste langa un morman de lemne si refuza sa constientizeze trecerea timpului. Nu i-a mai ramas nimic, doar izolarea si ispita, si strigatele in pustietate. Capdelemn nu poate ramane pasiv, desi are o singura responsabilitate: sa astepte miracolul, ceea ce nu e o proba oarecare pentru el, asteptam, asteptam din cele mai vechi timpuri. Am crede ca nu se intampla nimic, dar in pasivitate, si in decursul asteptarii se iveste intotdeauna ceva de care ne putem impiedica, in care putem da cu piciorul, in care ne putem incurca, intotdeauna exista ceva care face mai suportabil prezenta, azvarlirea in pustietate, solitudinea. Nu se stie cat a asteptat deja, renunta incet, dar nu si inainte de a mai spune un banc sec si de a recita o ultima poezie. Oricat de cap-sec, e de indragit, e in acelasi timp previzibil si imprevizibil, naiv si inteligent, inocent si vinovat, vorbeste si vorbeste, uneori confuz, uneori clar, uneori prea mult, uneori prea putin. Un lung monolog final despre care nu se stie daca e auzit. Vorbeste o marioneta. Acesta e miracolul in sine, dar ramane o marioneta care e purtata de valurile acestei povestiri deja scrise. Capdelemn: cap-sec si nimic mai mult, dar in acest caz este tot ceea ce poate fi''.

Logica blindajului

Conform logicii blindajului, daca nu esti fericit, trebuie sa disimulezi fericirea. Oamenii tristi nu sunt appealing, sunt chiar evitati. Trebuie sa fii entertaining daca vrei sa fii primit printre oameni. Asadar, iti disimulezi fericirea tocmai ca sa poti ajunge la ea. Dar apoi, nu poti fi nefericit decat daca ai fost fericit. Vei fi fericit tocmai ca sa cunosti ulterior nefericirea. Deci practic ce disimulezi?

Astazi a lipsit o colega de la facultate. Aparent un fapt banal, dar am intrebat de ea si am aflat ca e in spital. E suspecta de depresie. Stiam ca nu mai traieste frumos de vreo 5 luni, dar totusi a reusit sa ma convinga. Ca si nebunia, n-am sa pretind ca stiu semnificatia depresiei, dar personal reperez depresia ca fiind momentul in care tu insuti iti scapi de sub control si te gasesti imprevizibil. Acum n-am sa afirm ca natura umana e atat de introspectiva, incat e iesit din comun sa fim imprevizibili vizavi de noi insine, dar poate ca depresia e momentul ala in care ai nevoie de ajutorul pe care nu l-ai mai solicitat niciodata pana acum. Poate ca depresia e momentul in care instinctul de conservare e doar o paradigma. Depresia e poate momentul in care ceilalti decid ca nu mai esti in masura sa alegi pentru tine pentru ca ai fi prea subiectiv (si aici nu stiu daca sa rad de propozitia care mi-a iesit).

Fictiunea

''Fictiunea e prilejul oferit de imaginatie fiecarui individ de a-si reface viata mimand launtric sensul si intensitatea altor vieti. Din cauza principala a acestei inclinatii catre tot felul de fictiuni e de fapt groaza de a fi nevoiti sa murim fara sa fi aflat nimic despre atatea alte vieti pe care eram totusi capabili sa le fi trait.''

Am o gaura in pat

Nu pot dormi bine. Am impresia ca ma afund in ea si atunci ma scol subit.
Incerc sa ignor gaura din pat, dar e chiar sub mine sau chiar sunt in gaura. Si asa... sunt in fiecare zi obosita, in fiecare zi mai obosita decat in ziua precedenta.

''And...

the truth is I feel so angry, and the truth is I feel so fucking sad, and the truth is I've felt so fucking hurt for so fucking long and for just as long I've been pretending I'm OK, just to get along, just for, I don't know why, maybe because no one wants to hear about my misery, because they have their own. Well, fuck everybody. Amen.''

Pauza publicitară

Pauza publicitară: momentul din timpul cursului în care profesorul tău încearcă să te convingă că e mai rentabil să cumperi cartea sa decât să cumperi o restanța ?

We want happy people!

Astazi bunicamiu face 90 de ani si cel mai probabil, si eu odata cu el. A fi batran este, in mod ironic, mai mult ''a state of mind'' decat un numar.
Mi s-a recomandat sa ma relaxez, dar imi vine greu sa tin cont de o parere pe care nu o aprob.Am nevoie sa fiu obosita.
Probabil nu e foarte coerent ce debitez aici, dar sa zicem ca am avut cateva zile mai proaste, iar acum, literalmente, imi vine greu sa ma si vad in oglinda. Am fost recent implicata intr-un ''experiment'' nereusit din care m-am ales cu parul foarte scurt si aiurea, but my looks don't matter. Colegii de facultate mi-au garantat ca s-au obisnuit cu mine. In concluzie,am parul scurt,aiurea, brunet si port ochelari. God dammit! I look like my ex again.

Cat despre colegii de metrou, poate ca eu sunt cea care trebuie sa se obisnuiasca cu ei. Nici acum nu stiu cum sa reactionez cand cineva se trezeste sa tipe in metrou, vociferandu-si ideile (de cele mai multe ori cu iz politic). Sunt acei indivizi pe care societatea ii eticheteaza ca fiind ''nebuni'', desi poate, societatea e mai disfunctioanala decat ei.Ne luam ca repere de nebunie momentele in care incepem sa vorbim singuri in metrou sau in care refuzam sa mai aruncam ceva la gunoi. Dar oare chiar asta e nebunia? Evident NU.
Era femeia din metrou nebuna pt ca repeta in mod obsesiv calatorilor ''Traiasca securitatea din Romania''? Habar n-am, desi restul calatorilor ar fi putut afirma asta cu certitudine. Eu nu stiu. Mi-au aruncat calatori cateva priviri complice, dar mi-a fost greu sa raspund cu aceeasi complicitate pt simplu fapt ca femeia pe mine nu ma oripila. Nu era cu nimic diferita decat ceilalti care se uitau dezgustati catre ea. Sunt sigura ca daca ar avea acces la internet ar fi un blogger, cu exceptia faptului ca posturile mele nu se rezuma la titlu, ''Traiasca X'', desi recunosc ca ar fi amuzant sa raman la titluri uneori. Zic mai degraba ca ineptia ei s-ar trage din ceea ce gandeste, ori nu din faptul ca le impartaseste cu voce tare in metrou si apoi, daca as sti ce digera toate celelalte minti sezute cuminti pe scaune, poate ca atunci m-as oripila.
(sa nu se inteleaga ca sustin convingerile acestei tanti, cu atat mai mult cu cat nici nu stiu care sunt)
Sincer, as fi asteptat mai degraba un show astazi in metrou din partea mormonilor, dar poate ca ei nu fac religie underground. Asa ca au ramas in abtinere cu bibliile lor bizare in mana.

In drum spre casa vad doua pustoaice de la scoala catolica de vizavi de casa. Cred ca se bateau. Mi-am amintit de maicamea care intotdeauna intervine intre scolaritele agresive. Personal, n-am simtit niciodata impulsul sa intervin, indiferent de gabaritul combatantilor. (Am o laboranta care intervine chiar in viata sociala a porumbeilor din curtea facultatii). Pornesc de la premiza ca natura umana e una violenta si ca prin urmare ar fi un act nenatural sa incerc sa opresc o astfel de manifestare a spiritului uman. Daca e sa pun la indoiala discernamantul celor implicati, o sa zic ca au toti cam acelasi nivel de discernamant. Cel putin la acest capitol putem vorbi oricand de egalitate. Totusi, intr-o lume in care boxul e considerat un sport, nu este oare ironic ca primul nostru impuls sa fie cel de a impiedica oamenii sa-si faca rau?

CFR-ul si viata ta sociala

Desi nu mi-am facut calendarul social pe 2011, cred ca intr-un astfel de calendar nu as fi omis intercatiunile din timpul calatoriilor cu CFR-ul, chiar daca de cele mai multe ori nu raman fresh in amintirea noastra mai mult de cateva zile, dar constituie uneori momente din cele mai amuzante (Caragiale a facut literatura pe chestia asta, dar eu pot cel mult sa scriu un post).
Pornesc mereu de la premiza ca daca pui cel putin doi oameni care nu au nimic sa-si spuna intr-o cutie, pana la final vor avea cel mai probabil si un conflict. Cutia, in cazul de fata fiind modestul compartiment CFR, aduna aproape de fiecare data personaje diferite (nu lipsesc in general pensionarii care merg in capitala la medic si studentii prea cool ca sa ramana in locatia de bastina).

De obicei asociez calatoriile cu trenul cu timpul meu de somn, dar uneori se mai intampla si sa fiu social activa. Asta-noapte chiar as fi vrut sa dorm, dar m-am trezit undeva la doua dimineata intre o pensionara si un individ intre doua varste care isi enumerau reciproc doctorii din spitalul Floreasca. Probabil orice ipohondru m-ar fi invidiat. Eu am inceput in schimb sa ignor nomenclaturile care treceau in sens dublu pe langa urechile mele si sa ma holbez la numerele scaunelor din fata mea. De la stanga la dreapta: 65, 67, 63, 69. Care naiba o fi logica in ordinea asta haotica? CFR is playing misterious, ca si intarzierile nejustificate.

Ma dezmeticesc mai bine din starea mea de somn/mai-inchideti-gura si imi dau seama ca s-a schimbat topicul. Pensionara de langa mine impartaseste tipului din fata mea dezgustul ei vizavi de politicienii nostrii. Nu ma interesa discutia in sine pentru ca parea tipica discutie de compartiment, dar tipul era de o prostie geniala (poate singurul oximoron cu sens). Alaturi de el, aproximativ o pitzi pe care o cunoscuse in tren si care parea entuziasmata de individ, desi s-a dovedit ceva mai desteapta decat dansul. Omul sustinea sus si tare ca Romania are nevoie de monarhie pentru a scapa de coruptie. Dupa 2 minute mi-am dat seama ca era futil sa-i explic ca monarhia nu era decat o alta gaura neagra in bugetul unei tari si altele..

Nu stiu de ce continui sa vorbesc cu el (poate din lipsa de somn si dorinta de amuzament), dar incepe sa-mi spuna ca el nu este un crestin bun pentru ca face pacate. L-am rugat sa-mi defineasca pacatul (neuronul meu pereche nu functiona), dar mi-a trantit in schimb un exemplu pe post de definitie: ''A ucide, a ucide este un pacat!''. Eu zic ca a ucide nu este un pacat. A ucide pe cine nu trebuie este un pacat.

Ca orice crestin indignat de faptul ca eu nu cred in niciun fel de d-zeu si ca nici nu intentionez sa-i ofer vreo dovada din moment ce eu nu afirm nimic, imi solicita impetuos sa-i spun eu ce i se va intampla dupa moarte (previzibila reactia). Ma incalzea totusi ca nu m-a intrebat ce i se va intampla maine (deja ma simteam luata pe post de mama omida). N-am reusit nici pana acum sa pricep agitatia unora de a sti ce se va intampla cu ei dupa moarte in loc sa se agite de ceea ce li se intampla acum cand sunt inca in viata. L-am dezamagit si la acest topic pe individ.

Apoi continua cu indignarea lui vizavi de Darwin care si-a permis sa emita ipoteza deplorabila pentru natura umana (asta pt ca tipul insusi este evident superior unei maimute). Incheie cu ideea generica conform careia, desi mult mai putin inteligent, cainele ramane totusi cel mai bun prieten al omului (tu chiar ti-ai castra cel mai bun prieten?). II aminteam totusi ca in lantul trofic omul este inca o veriga slaba si ca nu cred ca va manca el rechinul prea curand, dar fiindca orice axioma este combatuta de un ''semidoct'', primesc un raspuns a carui formulare putea la fel de bine sa apartina unui purtator de dinti de lapte: ''50 de oameni pot manca un rechin''.
Cred sincer ca tipul ar avea o cariera stralucita lucrand pentru Marvel sau DC Comics. Superman n-ar mai fi un invidiv banal.

Discutia se transformase intr-un discurs pentru ca mi s-a parut futil sa mai intervin. Imi amintesc ca ma oprisem din a-l asculta in punctul in care a afirmat ca omul poate distruge Soarele si sigur o va face. Pitzi de langa el, care in tot acest timp il ascultase atenta si neincrezatoare, intervine: ''Nu, nu. Asa ceva chiar nu se poate. Eu stiu ca nici nu te poti apropia de Soare prea mult ca mori''. Tipul insa continua sa afirme cu tarie ca omul sigur poate distruge Soarele din moment ce guverneaza toata Planeta. Imi dau seama ca e mai amuzant sa-i las pe ei doi sa dezbata. Asa ca raman privindu-i tacuta si zambitoare, iar pitzi aproape aproape ca incepe sa-l creada. Ah, da, ambii erau studenti. Zuper patura intelectuala! Daca nu e de cea mai buna calitate tesatura, macar sa fie patura mai groasa.
Cateva minute mai tarziu, la rugamintea pensionarei, el incearca sa stinga lumina in compartiment, dar nu reuseste, spre amuzamentul meu caci il avizez ca astfel nu ii mai pot acorda credibilitate ca poate distruge Soarele, dar tipul zambeste tamp.

Doua ore mai tarziu, compartimentul e invadat fonic de o matza in calduri. Pensionara adormita, cei doi si eu ne sculam instant. Individul intre doua varste de langa mine isi scoate telefonul din buzunar, ''racind'' matza in calduri. Toata lumea rade, dupa care cei doi isi scot si ei telefoanele si isi deschid bluetooth-urile pentru ringtone-ul cu pricina. 5 minute mai tarziu in compartiment erau deja 3 matze in calduri. Perfect! :|

Ajung in Bucuresti cu cearcanele, oboseala si foamea de rigoare. Direct de pe peron ma intampina fetitele Hustler, care promoveaza entuziasmate silicoanele inca de pe coperta lipita de vitrina chioscului de ziare si reviste.

P.S. Daca va cade bine sa ma cititi, puteti da subscription din partea dreapta sus a paginii si sigur ne mai auzim, iar daca nu va cade bine, atunci imi pare rau ca nu v-am putut confirma validitatea timpului pierdut.