duminică, 2 decembrie 2012

Eroare

Mi-e foarte greu să mă trezesc dimineața din pat, în mare parte din cauză că nici după 24 de ani nu am înțeles pentru ce anume o fac. Nu mi-am asigurat niciodată existența. Dacă mi-am câștigat vreodată singură banii, cel mai probabil i-am cheltuit recompensându-mă. Uneori îmi vine să râd gândindu-mă că cineva chiar a investit în educația mea. Unul dintre motivele pentru care nu aș face copii e ca aș încerca sa realizez prin ei tot ceea ce eu nu am fost în stare să fac, ca apoi să le pot reproșa că au fost cea mai proastă investiție.

Teoretic, până acum ar fi trebuit să-mi dezvolt abilitățile ce urmau să-mi facă viața suportabilă. Eu, însă, mi-am pierdut timpul încercând să-mi dau seama care sunt acele abilități. Incep să mă panichez. Mă simt  contracronometru. Așa că încerc să învăț să jonglez, să sar coarda, să fac pe clovnul, orice doar ca să-mi dovedesc că mă pricep la ceva. Dar nu mai e timp de hobby-uri. Hobby-urile sunt activitățile recreative ale celor care sunt deja buni la ceva și pot să-și hrănească stomacul cu asta.

Refuz tot mai mult să am legături sociale. Nu mai știu să râd și nu vreau să râdă alții de mine.

Pentru câteva ore am avut o stare de bine, să-i zicem fericire. Habar n-am ce a cauzat-o. Creierul meu nu mai produce serotonină de ceva vreme. Apoi m-am panicat. Zâmbeam tâmp și aprobam toate neroziile din jurul meu. Eram la rândul meu năroadă.

joi, 29 noiembrie 2012

Reformulare identitară

De 3 luni trăiesc printre oameni din toate colțurile lumii. Cred că am început să mă reperez în termeni de naționalitate. Limba mea maternă îmi dă o notă de mister. Scot sunete nereproductibile, însă pline de însemnătate. Dar, evident, semnificația lor e accesibilă doar celor care cunosc limba română. La rândul meu, mă simt exclusă din protocolul celor care vorbesc o limbă, ce pentru mine e la fel de descifrabilă ca și lătratul câinelui din curte.


Ne adulăm reciproc pentru proveniența noastră, deși nu avem niciun merit în acest sens. Ne zâmbim când ne întâlnim pe holuri/străzi, pentru că aici nu există rasism, decât interculturalitate și poate puțină ipocrizie. Și trebuie să vorbesc frumos despre țara mea. Orice străin e un potențial turist. Plus, cu cât țara mea e mai interesantă în ochii lor, cu atât eu voi părea mai cool în noul și cosmopolitul meu cerc de prieteni. Fac cea mai bună promovare turistică. Mulți nici nu au auzit de țara mea, dar acum vor chiar să o și viziteze.

Gata, mi-am făcut datoria față de țară, iar între timp am aflat și cine/ce sunt. Sunt româncă. Acum cred că o să ma învelesc într-un steag și o să mă culc. A fost o zi grea.

duminică, 29 iulie 2012

Naționalism

Ne place să vedem cum sportivii români transpiră, se schimonosesc, epatează, iau medalii doar ca să facă România să pară un loc mai bun.

Gimnastele stârnesc în noi un orgoliu nejustificat în a fi români. Dar tot româncele sunt și prostituatele Europei sau nu primesc bronz când își desfac cracii în fața clienților? Păcat, am fi fost și mai naționaliști.

sâmbătă, 14 iulie 2012

Normalitate

Meditație în supă pentru blog-ul http://vorbensupa.tumblr.com/ .


miercuri, 11 iulie 2012

Daca l-ai întâlni pe D-zeu..


 Acest filmuleț poate părea amuzant și chiar este: doi bătrânei care își verbalizează idiosincraziile despre D-zeu. Îngrijorător e faptul că ei reprezintă o majoritate în România.

 Filmuletzul se încheie cu replica unuia dintre cei doi bătrâni, care afirmă că nu ar face nimic altceva decât ceea ce i-ar spune D-zeu. Eu nu pot să mai zic decât că mă bucură faptul că acești credincioși nu-l prea întâlnesc pe D-zeu.




joi, 5 iulie 2012

Eveniment

Cel mai mare eveniment este chiar lipsa evenimentului.

Oxigen -> Dioxid de carbon


 Deși nu vă cunosc, am sentimentul că voi știți să trăiți, iar eu nu mă pricep la așa ceva.
 
 Credeam că totul se rezumă la oxigen și dioxid de carbon și că oricum toate celelalte reacții sunt reversibile.
 
 Evident, greșesc.

marți, 3 iulie 2012

Ambiție


 Mi-am luat un job: șterg mese și zâmbesc tâmp clienților. Cred că de atunci sunt într-o stare de imbecilitate toxicomană. Când culeg șervețelele căzute pe jos se mai întâmplă să-mi amintesc de diploma de inginer obținută vara trecută, un alt șervețel cu care încă nu mi-am șters balele de la gură. A nu se înțelege că diploma mea este echivalentul unui merit, cât o formă relativizată a timpului meu - 4 ani comprimați. Aveam ambiții fără să știu de fapt ce vreau să fac.
 
 Ți se dau rețete ca să devii model de succes (acei yuppies care poartă cămăși apretate cu aracet și iau prânzul în locuri selecte unde se întâmplă să fii tu ospătar). Toate rețetele prescriu ambiție. 
 
 Ambiția a umplut universitățile de studenți. Ambiția a brand-uit învățământul. Ne-am grăbit să înmagazinăm informatiii, ca apoi să n-avem habar cum să le folosim.
 
 Ceva e greșit. Rețeta e greșită și îți fute viața.

Rasism

Rasismul nu e decât un alt raționament inductiv.

vineri, 15 iunie 2012

Love

I want to spend the rest of my life with you...at the moment.

vineri, 25 mai 2012

Alienation

I miss those times when something still mattered.

marți, 8 mai 2012

Generosity

Ladies and gentleman, CCTV cameras for everyone! I'm paying for them. It's my treat!

vineri, 27 aprilie 2012

Exercițiu

Îți propun un exercițiu: imaginează-ți data viitoare când îți chiorăie mațele și te îndrepți spre un supermarket să-ți cumperi ceva de haleală că de fapt nu ai niciun ban. Nu ai niciun ban în buzunar, nu ai niciun ban acasă, iar tatcu și maică-ta sunt săraci lipiți pământului și n-au cum să te ajute. Deși te-au ținut bine în facultate.

 Nici nu ai ce să vinzi de prin casă. Nimic nu-ți aparține. Până și pentru vaza aia de flori plătești chirie. Altfel ar trebui să-ți ții florile în mână. Apoi îți trece prin minte să te împrumuți de la un amic mai baftos sau mai deștept decât tine (presupunând că succesul în viață e ori pe bază de noroc, ori pe bază de inteligență). Habar n-ai cum îi poți restitui banii, dar știi că ți-e foame și că or să înceapă crampele dacă nu halești ceva. Dar hei, îi ești deja dator amicului, iar acum te afunzi și mai rău în datorii pe care o să-ți vină tot mai greu să le achiți. Poate că ai fost viciat cândva și fumai pe zi cât două salarii ,,românești'', dar acum ești doar ratat și ai da orice să-ți potolești foamea.

 În sfârșit... Acum să revenim la status-urile și imaginile drăguțe de pe facebook. Ăla a fost doar un exercițiu de imaginație. Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată.

miercuri, 25 aprilie 2012

Lider de opinie fără opinie

Unii sunt lideri de opinie, însă independent de opinia lor.

vineri, 6 aprilie 2012

Legitimă apărare

Cel mai bun alibi este să fii victimă.

marți, 6 martie 2012

O autobiografie deloc personala

Când în urmă cu câteva zile un profesor mi-a dat ca temă realizarea propriei biografii, mi-am dat seama că nu m-am mai gândit la persoana mea de multă vreme. M-am obișnuit să mă afund în realitățile altora, încât nu practic nici măcar onanism cerebral. Pot să zic că am ajuns să nu mai citesc nimic dacă nu e relevant pentru ceea ce ar urma să scriu. Și nu scriu pentru mine. De fapt, nici măcar această autobiografie n-am scris-o pentru mine. Dar nici pentru voi. Singurul motiv pentru care o fac publică (pe blog) e ca să vă confirmați încă odată că mai moare și capra vecinului.


Sunt persoana care se semnează Cosmi Tcaciuc de fiecare dată când are ocazia să o facă. Poate că mi-aș trece numele pe toți pereții, dar apoi știu că ar trebui să însoțească și o poezie, iar eu nu mă pricep la așa ceva. Dar îmi place notorietatea. Dincolo de deficiențele mele artistice care mă țin departe de notorietate, tind să cred că e preferabil să ai o nomenclatură scurtă, cu atât mai mult cu cât e necesar un logoped pentru a-ți pronunța numele de origini incerte.

Despre mine…un eșec. Nici acum nu am aflat dacă mama l-a convins pe tata că eu ar trebui să exist sau invers. Cert e că sunt un copil bastard, care nu și-a văzut niciodată părinții împreună. M-am obișnuit să afirm acest lucru când mi se cer actele de divorț alor mei de parcă a te căsători e singura opțiune.

Mama nu a fost un personaj activ în copilăria mea, ca și tata de altfel. Pleca de acasă înainte să mă trezesc și ajungea cu mult timp după ce adormeam. Singurul mod în care îmi confirmam existența ei era unul olfactiv. Lăsa de fiecare dată în urma ei un amestec de parfum și fum de țigară. Am concluzionat că trebuie să am ceva nicotină în ADN, dar nu am produs niciodată dependentă.

Când aveam vreo 4 ani tata s-a mutat într-un bloc vecin. Spunea că vroia să mă vadă crescând, dar apoi am concluzionat că mai toate întâlnirile noastre erau întâmplătoare. Fie erau minuțios programate, tata fiindu-mi și dentist, ceea ce m-a lăsat pe mine cu mai mulți bani de bomboane și ulterioare carii.

Am avut foarte multă libertate în copilărie, atât de multă, încât nu știam ce să fac cu ea. Așa că n-am făcut nimic. Mi-am petrecut perioada aia citind mult și ascultând muzică, dar am refuzat mereu un prieten imaginar. Nu e o diferență prea mare între a avea un prieten imaginar și a lua halucinogene. Părinții începeau deja să mă privească suspicioși și nu le inspiram încredere. Se așteptau să fac alegeri bizare, iar undeva pe la 17 ani le-am trântit-o. Le-am zis că vreau să fac o facultate de film. Discuțiile care au urmat mi se par inutile acum tocmai pentru că nu mi-au influențat cu nimic procesele de gândire. Am renunțat de bună voie la această idee.

Ai mei au speculat la mine un potențial pentru eșec. Iar atunci când mi-am pierdut cele două job-uri și singurele pe care le-am avut de altfel, mi-au aruncat clișeul ,,ți-am zis eu…’’. Mamă spune că sunt arogantă și că trebuie să plătesc pentru așa ceva. Pierderea unui job e o formă de plată în opinia ei. Dar de ce a avea un job, chiar și atunci când te minimizează și te face să te simți umil, este considerat o performanță?

Am uitat să menționez că m-am născut și am copilărit aproape de combinatul de celuloză din Suceava. M-a indignat mirosul neplăcut al acestui monstruleț comunist, încât am scris despre el când am crescut mai mare. De fapt, înainte să scriu despre el, am urmat Facultatea de Chimie. Dar după 4 ani de Politehnică, mi-am dat seama că ar fi o ipocrizie să îmi continui studiile acolo cu un master, pentru că oricum nu-mi plac combinatele. Așa am ajuns să fac un master de jurnalism și tot zic ce ici pe colo că a fi un umanist tehnic nu e chiar un oximoron. Acum nu prea mai am de a face cu noxe chimice, cât cu noxe sociale.

Credeam candva că știu ce vreau să fac in viață, dar mi-am confirmat de prea multe ori că dau cu zarul. Politehnica ar fi trebuit să mă învețe să fiu rațională, dar jurnalismul mă transformă într-o ființă superstițioasă. Văd un potențial subiect, îmi iau reportofonul și ies în grabă din casă. Când ajung acolo, îmi dau seama că de fapt m-am alimentat cu impresii. Subiectul nu există. Uneori mă urăsc intuind că îmi manipulez interlocutorul pentru a fi de comun acord că există o problemă. Încep să cred că generez probleme doar ca să pot scrie despre ele. Caut statistici/numere pentru a mă convinge că există un fenomen.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Oferta promoțională 2

Mică de înălțime, plinuță și cu, probabil, foarte puțină încredere în sine, stă undeva între raftul de brânză și cel de mezel al unui supermarket de cartier. Arată ridicol și pare să fie conștientă de asta. Poate că in momentul ala se gândește cu groază la posibilitatea ca tipul,care oricum nu o place, ar vedea-o acolo, cu hainele alea ce îi pun în evidență excesul de greutate și pălăria penibilă, pe care, conform contractului,trebuie să o poarte.

Are o privire plictisită și te îndeamnă să te servești cu feliile de paine cu branza de pe platoul pe care îl ține în mâini. E acolo ca sa te convinga sa cumperi, nu e un gest filantropic. Pe nimeni, insa, nu tentează feliile ei de pâine. Sunt lacto intoleranți față de oferta ei. Asa ca majoritatea o ignoră, aceeași majoritate care scandează în Piața Universității că mor de foame.


Printre primele valori care ne sunt inoculate e și cea de a avea un job. Astfel, reprezinți un potențial eșec din moment ce nu îți câștigi singur existența. Dar de ce a avea un job, chiar si atunci cand te minimizează și te face să te simți umil, este considerat o performanță?

duminică, 29 ianuarie 2012

Nu mai râdem

LOL e cuvântul care ar trebui să ne scutească de efortul tehnic de a râde.

joi, 26 ianuarie 2012

Nevinovăție

Nevinovăția e un bilanț favorabil de întâmplări neprevăzute.

marți, 24 ianuarie 2012

Retrospectivă

Trec pe lângă locul pe care mult timp l-am evitat. Nu știu dacă am ajuns în punctul în care să-mi amintesc de mine ca fiind ilară pe atunci, dar intuiesc că eram. Acum doar îmi încrețesc fruntea când văd colțul de stradă,unde ne certam într-o seară pe care mă încăpățânam să mi-o imaginez cu totul altfel. Probabil din cauza asta concluzionez că mi se întâmplă doar lucruri așa...imprevizibile.

Apoi cobor la metrou în timp ce se scurge ploaie de pe mine. Niciun meteorolog nu mă poate convinge că în seara asta a nins. Va trebui să mă chinui acasă să descifrez ce scrie pe notițele mele plouate. Mă plimb de la un capăt la celălalt al peronului convinsă că voi prinde ultimul metrou. A venit. Știu că în câteva minute metroul asta nu va trece departe și de zona apartamentului unde cu două seri în urmă mi-am uitat un pulovăr și un optimism nejustificat, dar merg mai departe. Mă duc acasă.