Una dintre cele mai de c---t zile din ultimul meu timp s-a incheiat azi cu un documentar care mi-a accentuat indispozitia. Nici macar blogger.com nu a fost friendly in seara asta si mi-a dat cateva erori pana am reusit sa ma loghez.
N-am chef/nu e bine sa recomand nimic, asa ca nu dau numele documentarului, dar e unul din acele filme care vor sa-ti povesteasca cum a fost treaba cu aterizatul pe Luna, literalmente vorbind. M-am indispus dandu-mi seama ca orice performanta a unui individ nu are nicio importanta atat timp cat performanta sa nu poate fi reprezentativa pentru colectivul/natiunea/etc. din care face parte. Practic, un individ este considerat capabil atunci cand performantele sale pot sa favorizeze interesele grupului de provenienta sau atunci cand grupul e interesat sa-l promoveze. Analogia? Landing on the moon!
Singurul motiv pentru care omul a fost trimis pe Luna nu a fost cel de a dovedi ca omul este capabil sa-si depaseasca limitele (daca au fost limite), ci cel de a dovedi ca SUA este natiunea puternica, ca SUA poate indeplini visul oricarei alte natiuni, ca SUA este lumea in sine, deoarece a reusit ceea ce nici macar sovieticii nu reusisera pana atunci: trimisera un om pe Luna. Stiu ca ma repet, dar mai evident de atat nu poate fi. Practic, SUA nu vroia sa dovedeasca ca omul este capabil, ci sa dovedeasca ca SUA este capabila. Astfel, ideea de om pe Luna va fi mereu inerent legata de sintagma Statele Unite ale Americii.
Pentru asta ai nevoie, in primul rand, de un presedinte care sa puncteze public importanta evenimentului si se cunoaste greutatea cuvintelor unui presedinte pentru o populatie majoritar indobitocita, mai ales daca e vorba de Kennedy. Populatiei i se inoculeaza astfel ideea ca aterizatul omului pe Luna e un demers important pentru evolutia umanitatii si ca SUA e bine intentionata incercand sa faca tot posibilul ca acest lucru sa se intample. In antiteza, ca de obicei, se afla Uniunea Sovietica, care ratand sansa de a trimite prima un om pe Luna, reiese ca fiind inferioara Statelor Unite. Apoi ai nevoie de astronauti asa-zis patrioti, care in comunicatele de presa si interviuri nu vor uita de cauza nationalisto-religioasa (cunoscuta urare ''God bless America!'').
In toata frenezia evenimentului transformat in show (pentru ca momentul a fost televizat, fiind astfel si o sursa de rating), se pot omite chestiuni insemnficative, precum faptul ca aceasta calatorie de 360000 km nu avea de fapt niciun scop stiintific, ca solicita resurse financiare, ca echipajul initial murise intr-un incendiu in timpul unei simulari (nu ca ar fi prima oara cand un american moare pt. tara asta, SUA fiind cunoscuta pentru ''eroii'' sai), ca pregatirile s-au facut in graba pentru ca sovieticii amenintau si ei cu selenizarea. SUA trebuia sa fie numarul 1 si i-a iesit. Hm...deja vu? Parca suna a campanie politica. O frantuzoaica intrebata pe strada ce crede despre eveniment, afirma cuprinsa de valul americanofil: ''Stiam ca americanii vor reusi, ca nu ne vor dezamagi.''. Si intradevar, astea sunt pretentiile noastre, ca SUA sa ne salveze si avem increderea indobitocita ca SUA chiar asta face.
Dar interesele politice exista la nivelul fiecarui Stat.La jocurile olimpice nu ne intereseaza performanta sportiva a nu stiu carui individ care ne reprezinta, pentru ca performantele sale nu au nicio relevanta pentru noi atat timp cat nu ne pun si pe noi intr-o lumina buna. Pe noi nu ne intereseaza sa castige X medalia, ci sa castige Romania medalia pentru ca atunci cand mergi cu familia in vacanta in Grecia sa nu-ti fie rusine sa spui ca esti roman. Pe noi nu ne deranjeaza ca un om omoara o batrana in Italia, ci ne deranjeaza ca e roman.
In sfarsit, sa zicem ca perspectiva documentarului nu a fost chiar cea pe care v-am prezentat-o eu, ci una mai idilica, in care raman ca un ecou cuvintele lui Neil Amstrong (''un pas mic pentru om, un pas mare pentru umanitate'') si de aceea nici nu va recomand documentarul. Eu as zice ca nu infingi un steag national in Luna daca vrei sa vorbesti de umanitate, decat daca umanitatea e SUA in sine.
