marți, 28 iunie 2011

23

În ultimul timp, am fost oareșce personală pe acest blog. Așa că nu văd de ce nu aș continua cu destăinuirile.

Trăiesc o criză de vârstă și în paralel (circumstanțial, generativ) și o criză existențială.
''O criză de vârstă la 23 de ani?!'' Cred că asta ar fi reacția generică a cititorului, dar, sincer, mă panichez. Nu știu...în ultimele săptămâni pierd timp încercând să dezvolt strategii pentru a câștiga timp.

Mă panichez că nu am să reușesc să fac multe când poate, de fapt, nu-mi propun nimic. Pendulez între sentimentul că nu mai are rost să vreau nimic și sentimentul că vreau prea puțin. Viața e prea imprevizibilă pentru a nu fi trăită, dar e mult prea trist să o trăiești îmbătrânind.

Nu pot să-mi dau seama dacă mi-ar confirma validitatea timpului pierdut să mai fac un pas sau să rămân pe loc. Mă trezesc stând pe o bancă, în ploaie într-un parc gol și mă întreb dacă-mi pierd vremea. Dacă sunt singură persoană în parc pentru că ceilalți fac ceva util în momentul ăla sau pentru că ceilalți se ascund de ploaie.

Și calculez - calculez că acum doi ani aveam 21, iar acum 5 ani aveam 18 și tot așa, la fel cum intuiesc că peste câțiva ani îmi voi calcula vârstă în acest punct și că nu-mi voi putea aminti de ce făceam exact în acest moment sau nu-mi voi putea explica criză actuală. Astfel, în mod stupid sau nu, viața va fi un lung ciclu de crize existențiale.

Îmi amintesc de persoane care au venit și au plecat. Îmi amintesc că eu am venit și am plecat.

Mă uit și în oglindă și-mi amintesc și de parametrii personali: 1.73 m și vreo 56 kg (amuzant cum înălțimea oscilează în funcție de freză, iar greutatea în funcție de gradul de ocupare al WC-ului). Apoi îmi amintesc viitorul (îți poți aminti și viitorul, nu doar trecutul): voi crește în greutate, voi scădea în înălțime. Îmi privesc și dinții, care se degradează cu fiecare masă și îmi amintesc și de periuța mea de dinți, pe care nu trebuie să uit să o schimb la intervale de timp. La un moment dat, voi schimba și dinții.

Îmi amintesc și de lift și știu că într-o zi nu voi mai putea să-l evit. Așa că-mi voi face o religie din a crede în tehnologie, a crede în D-zeu, a crede în bunele intenții a celor mai tineri și tot așa. E tot ce voi mai avea când din toate părțile corpului mă va durea, iar ce nu mă va mai durea, sigur nu va mai funcționa.

Îmi vine greu să o văd pe mama odată la 2-3 luni pentru că o văd de fiecare data mai îmbătrânită și doare. Cel mai greu îmi este să-i văd mâinile. Evit să i le văd. Mâinile trădează trecerea timpului.

Sunt în impas. Nu știu cu ce să mă mai mint. E puțin prea mult adevăr pentru gustul meu zilele astea. Aș vrea să fiu de fapt cu capul în nori, dar sunt cu capul sub pământ.

4 comentarii:

  1. existentialo aici erai! de neinvins treaba asta cu timpul..

    RăspundețiȘtergere
  2. da...in general m-as gandi ca pot gasi o solutie pt orice, dar pt timp nu pot gasi o solutie

    RăspundețiȘtergere
  3. timpul nu exista, nu ai cum sa cauti solutii pentru asa ceva. Asa ca trezeste-te, stai in ploaie daca vrei, cutreiera lumea sau sari intr-un picior. Nu e o chestiune de timp ci de vointa.

    RăspundețiȘtergere
  4. n-as avea cum sa te contrazic. am concluzionat ca poti fi perfect impacat cand atingi 30 de ani daca ti-ai atins scopul pana atunci

    frustrarile care apar raportate la timp, sunt poate de fapt probleme de natura personala.

    RăspundețiȘtergere