Capdelemn

''Íntr-o dimineata obisnuita, Capdelemn se trezeste langa un morman de lemne si refuza sa constientizeze trecerea timpului. Nu i-a mai ramas nimic, doar izolarea si ispita, si strigatele in pustietate. Capdelemn nu poate ramane pasiv, desi are o singura responsabilitate: sa astepte miracolul, ceea ce nu e o proba oarecare pentru el, asteptam, asteptam din cele mai vechi timpuri. Am crede ca nu se intampla nimic, dar in pasivitate, si in decursul asteptarii se iveste intotdeauna ceva de care ne putem impiedica, in care putem da cu piciorul, in care ne putem incurca, intotdeauna exista ceva care face mai suportabil prezenta, azvarlirea in pustietate, solitudinea. Nu se stie cat a asteptat deja, renunta incet, dar nu si inainte de a mai spune un banc sec si de a recita o ultima poezie. Oricat de cap-sec, e de indragit, e in acelasi timp previzibil si imprevizibil, naiv si inteligent, inocent si vinovat, vorbeste si vorbeste, uneori confuz, uneori clar, uneori prea mult, uneori prea putin. Un lung monolog final despre care nu se stie daca e auzit. Vorbeste o marioneta. Acesta e miracolul in sine, dar ramane o marioneta care e purtata de valurile acestei povestiri deja scrise. Capdelemn: cap-sec si nimic mai mult, dar in acest caz este tot ceea ce poate fi''.